06
08 2014
1047

Wolfgang Münchau, FT: Zona euro nu are nevoie de salarii mai mari sau de fixarea preţurilor, ci de suspendarea pactului fiscal

Într-un editorial pentru Financial Times jurnalistul economic Wolfgang Münchau demontează ideea Bundesbank că prin majorări salariale s-ar revigora cererea internă a Germaniei şi s-ar rezolva astfel o parte din problemele celei mai mari economii europene şi ale zonei euro şi propune în schimb mai multă relaxare monetară şi suspendarea pactului fiscal, cel prin care statele europene s-au obligat să respecte o disciplină bugetară strictă. Când conservatoarea bancă centrală a Germaniei cere ca salariile să fie majorate mai rapid decât în trecut înseamnă că ceva este foarte în neregulă cu cea mai mare economie a Europei, scrie Münchau. Ceea ce nu a mers bine este că aproape toţi cei din Frankfurt, unde îşi au sediile Bundesbank şi Banca Centrală Europeană, au subestimat cât de persistentă va fi inflaţia slabă. Rata inflaţiei din zona euro s-a prăbuşit în noiembrie, iar în iulie s-a plasat la doar 0,4%. Sancţiunile impuse Rusiei vor afecta economia europeană ţinând rata inflaţiei la niveluri scăzute şi mai mult timp. Economia italiană, una dintre cele mai mari din zona euro, stagnează din nou, iar revenirea economiei regiunii şi-a pierdut din forţă. Doar Spania creşte vizibil, dar de la o cotă foarte joasă. Spre deosebire, economia germană a fost puternică. Dar chiar şi aici inflaţia rămâne mult sub ţinta BCE de puţin sub 2%. Anul trecut salariile reale s-au redus cu 0,2%, potrivit unui sondaj al Biroului Federal de Statistică. Datele acestuia nu corespund cu cele din alte statistici oficiale deoarece reflectă efecte care în mod normal nu sunt incluse în statisticile privind salariile precum plata orelor suplimentare. Situaţia s-a îmbunătăţit anul acesta, dar inflaţia încă nu accelerează. Bundesbank cere acum majorarea salari­ilor cu 3%. Aceasta reflectă logica germană a negocierilor salariale, care se bazează pe două seturi de date – ratele inflaţiei şi creşterea productivităţii. Salariile cresc în funcţie de ritmul inflaţiei plus un procent stabilit din creşterea productivităţii. Ideea este ca salariile reale să nu scadă niciodată şi ca atât salariaţii, cât şi acţionarii să beneficieze de îmbunătăţirea productivităţii. Ţinta de 3% a Bundesbank reflectă ţinta de inflaţie a BCE plus întreaga creştere a productivităţii de anul acesta. Acest calcul are trei probleme. Prima priveşte inflaţia. De ce un angajator ar trebui să-şi închipuie că preţurile vor creşte cu 2% când chiar BCE îşi ratează ţinta de inflaţie? Inflaţia nu va ajunge de la 0,4% acum la 2% în cei maximum doi ani de salarii negociate prin contract de muncă. A doua problemă priveşte creşterea productivităţii, fructul din care s-ar înfrupta angajaţii germani dacă ideile Bundesbank vor fi realizate. Însă de ce angajatorii ar renunţa de bunăvoie la beneficiile creşterii productivităţii dacă nu sunt obli­gaţi? Reformele de pe piaţa muncii din ultimii zece ani au limitat puterea sindicatelor. Salariaţii ţin de locul lor de muncă pentru că dacă ar rămâne fără acesta ar pierde o mare parte din venituri. Principalul scop al reformelor a fost slăbirea puterii de negociere a sindicatelor şi prevenirea ca salariile să crească mai mult decât inflaţia şi productivitatea. Moderarea majorării salariilor este o componentă a acestui sistem, nu un defect. A treia problemă este diferenţa tot mai mare dintre salariile negociate oficial şi cele reale. Doar 18% din forţa de muncă din Germania este acoperită de sindicate, unul dintre cele mai scăzute niveluri din UE. Acordurile de la nivelul uzinei se bat adesea cap în cap cu cele negociate la nivel naţional. Presa a scris că unii angajatori intenţionează să ocolească obligaţia de acorda recent stabilitul salariu minim pe economie, care va fi introdus anul viitor, prin forţarea salariaţilor să efectueze ore suplimentare cu plată redusă. Pentru economiştii germani conservatori tradiţionali, ratarea ţintei de inflaţie nu reprezintă mare lucru. Ei pot trăi fericiţi într-o economie cu inflaţie 0%. Aşadar de ce Bundesbank se simte constrânsă să ceară mai mult? Hans-Werner Sinn, preşedintele Institutului de Cercetare Economică Ifo, crede că Bundesbank vrea să prevină va BCE să lanseze un program de ajustare cantitativă. Oricare ar fi motivul, strategia nu va merge. În urmă cu 20 de ani mediul economie ar fi fost mult mai receptiv. Însă piaţa muncii din Germania s-a schimbat. Această ţară, cândva autonomă din punct de vedere economic, face acum parte dintr-o uniune monetară de patru ori mai mare decât ea. Îndemnul Bundesbank la majorarea salariilor este un semn de disperare şi un semnal că banca centrală a Germaniei nu este dispusă să rezolve o problemă importantă: scăderea cererii, cauzată de criza financiară, austeritatea excesivă şi greşeli repetate de politică monetară. Zona euro nu are nevoie de creşteri de salarii sau de fixarea preţurilor, ci de politici monetare expansioniste. BCE ar fi trebui să pornească în urmă cu un an achiziţii masive de active. UE ar trebui să permită guvernelor să nu respecte anul acesta ţintele bugetare şi să suspende pactul fiscal, care ar aduce şi mai multă durere bugetară începând cu 2016. Factorii de decizie din zona euro au ajuns din nou în situaţia în care trebuie să facă opusul a ceea ce au promis. Stagnarea economică şi inflaţia slabă sunt preţul pe care zona euro îl plăteşte pentru că nu a luat măsuri hotărâte de ieşire din criză. Via | www.zf.ro

0 comentarii

Doar utilizatorii înregistraţi şi autorizați au dreptul de a posta comentarii.