IFRS 17 Contracte de asigurare (în continuare – IFRS 17), a introdus un cadru cuprinzător și consecvent pentru contabilizarea contractelor de asigurare, promovând o mai mare transparență și comparabilitate în întreaga industrie a asigurărilor. Înțelegerea conceptelor și definițiilor cheie din IFRS 17 este esențială pentru ca contabilii să implementeze eficient standardul IFRS 17 și să asigure conformitatea.

Cu unele definiții noi, cititorii deja au făcut cunoștință în articolul „Introducere în IFRS 17 Contracte de asigurare”, publicat în nr. 4 (81) a revistei „monitorul fiscal FISC.md”, printre care marja de serviciu contractuală (CSM), ce prezintă o componentă a valorii contabile a activului sau datoriei pentru un grup de contracte de asigurare, care reprezintă profitul neîncasat pe care entitatea îl va recunoaște pe măsură ce furnizează servicii aferente contractului de asigurare conform contractelor de asigurare din cadrul grupului.

Printre termenii definiți de IFRS 17 fac parte și:

• Perioada de acoperire, perioada în care entitatea furnizează servicii aferente contractului de asigurare. Această perioadă include serviciile aferente contractului de asigurare, care se referă la toate primele, care se încadrează în limitele contractului de asigurare.
• Ajustare statistică, aceasta se referă la primele primite sau la cheltuielile cu serviciile de asigurare, și  reprezintă o diferență între:

1. pentru primele primite (și orice fluxuri de trezorerie aferente cum ar fi fluxurile de trezorerie aferente achiziției de asigurări și taxele pentru primele de asigurare) – estimarea de la începutul perioadei a sumelor preconizate pentru acea perioadă și fluxurile de trezorerie reale din cursul perioadei; sau
2. pentru cheltuielile cu serviciile de asigurare (exclusiv cheltuielile aferente achiziției de asigurări) – estimarea de la începutul perioadei a sumelor preconizate să fie suportate în acea perioadă și sumele reale suportate în cursul perioadei.

• Fluxuri de trezorerie de executare, care reprezintă o estimare (adică o valoare preconizată) explicită, imparțială și ponderată prin probabilități a valorii actualizate a ieșirilor de numerar viitoare minus valoarea actualizată a intrărilor de numerar viitoare, care vor apărea pe măsură ce entitatea îndeplinește contracte de asigurare, inclusiv o ajustare a riscului pentru riscul non-financiar.

• Fluxuri de trezorerie aferente achiziției de asigurări, acestea reprezintă fluxurile de trezorerie care rezultă din costurile de vânzare, subscriere și inițiere a unui grup de contracte de asigurare (emise sau preconizate a fi emise) care sunt direct atribuibile portofoliului de contracte de asigurare din care face parte grupul. Astfel de fluxuri de trezorerie includ fluxurile de trezorerie, care nu sunt direct atribuibile contractelor individuale sau grupurilor de contracte de asigurare din cadrul portofoliului.

• Servicii aferente contractului de asigurare, serviciile date includ următoarele servicii pe care o entitate le furnizează unui deținător de poliță de asigurare al unui contract de asigurare:

1. acoperire pentru un eveniment asigurat (un eveniment viitor incert acoperit de un contract de asigurare care creează risc de asigurare);
2. pentru contractele de asigurare fără caracteristici de participare directă, generarea unei rentabilități a investiției pentru deținătorul poliței de asigurare, dacă este cazul (serviciu de rentabilitate a investiției); și
3. pentru contractele de asigurare cu caracteristici de participare directă, administrarea elementelor-suport în numele deținătorului poliței de asigurare (servicii conexe investiției). Aceste contracte, la inițiere specifică faptul, că deținătorul poliței de asigurare are dreptul la o parte dintr-un fond comun clar identificat de elemente-suport, iar entitatea preconizează că va plăti deținătorului poliței de asigurare o sumă egală cu o parte substanțială din rentabilitatea la valoarea justă aferentă elementelor-suport; și aceasta va varia odată cu modificarea valorii juste a elementelor-suport.

• Datorie pentru despăgubirile suportate, prezintă obligația asigurătorului:

1. de a investiga și de a plăti cererile de despăgubire valide pentru evenimentele asigurate care deja au avut loc, inclusiv evenimentele care au avut loc, dar pentru care nu au fost raportate cereri de despăgubire, precum și alte cheltuieli cu asigurările suportate; și
2. de a plăti alte sume, care se referă la:

• serviciile aferente contractului de asigurare care au fost deja furnizate; sau

• orice componente de investiții sau alte sume care nu sunt legate de furnizarea de servicii aferente contractului de asigurare și care nu sunt în datoria pentru acoperirea rămasă.

• Datorie pentru acoperirea rămasă, prezintă obligația asigurătorului:

1. de a investiga și de a plăti cererile de despăgubire valide conform contractelor de asigurare existente pentru evenimente asigurate, care nu au avut încă loc (se referă la obligația pentru partea neexpirată a acoperirii de asigurare rămase); și
2. de a plăti alte sume pentru contractele de asigurare existente, care se referă la:

• serviciile aferente contractului de asigurare care nu au fost furnizate încă (adică obligațiile aferente furnizării în viitor a serviciilor aferente contractului de asigurare); sau
• orice componente de investiții sau alte sume care nu sunt legate de furnizarea de servicii aferente contractului de asigurare și care nu au fost încă transferate în datoria pentru despăgubirile suportate.

Capitolul dat, în continuare, oferă o examinare detaliată a următoarelor aspecte: clasificarea și gruparea contractelor, componentele contractului de asigurare (prime, despăgubiri și cheltuieli), distincția dintre componentele de asigurare și cele de investiții, precum și ajustarea riscului și nivelul de încredere.

Clasificarea și gruparea contractelor

IFRS 17 impune asigurătorilor să clasifice contractele în trei categorii principale: contracte de asigurare, contracte de reasigurare deținute și contracte de investiții cu caracteristici de participare discreționară. Fiecare tip de aceste contracte fac obiectul unor tratamente contabile specifice în standard.

Contracte de asigurare: Acestea sunt contracte în temeiul cărora asigurătorul acceptă un risc de asigurare semnificativ din partea deținătorului de poliță, acceptând să îl despăgubească pe deținătorul de poliță în cazul în care un eveniment viitor incert specificat (evenimentul asigurat) îl afectează în mod negativ pe deținătorul de poliță. Contractele de asigurare pot fi clasificate în continuare în contracte de asigurare de viață, de asigurare generală (bunuri și accidente) și de asigurare de sănătate.

Contracte de reasigurare deținute (Reinsurance contracts held): Acestea sunt contracte în temeiul cărora reasigurătorul acceptă un risc de asigurare semnificativ de la cedent (asigurătorul primar, care a preluat riscul), acceptând să compenseze cedentul pentru pierderile rezultate din evenimente asigurate. Contractele de reasigurare fac obiectul unor cerințe specifice de recunoaștere, evaluare și prezentare în conformitate cu IFRS 17.

Contracte de investiții cu caracteristici de participare discreționară: Acestea sunt contracte care oferă beneficii financiare titularului contractului, pe baza performanței unui fond comun specificat de active, dar nu transferă un risc de asigurare semnificativ. Deși aceste contracte constituie obiectul de aplicare a IFRS 9 (Instrumente financiare), ele sunt și obiectul unor cerințe ale IFRS 17, dacă sunt emise de un asigurător.

În conformitate cu IFRS 17, asigurătorii trebuie, de asemenea, să grupeze contractele de asigurare în portofolii, care sunt contracte supuse unor riscuri similare și gestionate împreună. Portofoliile sunt împărțite în continuare în cohorte anuale, care reflectă contractele emise în cadrul unei singure perioade anuale. Această cerință privind cohortele anuale urmărește să prevină compensarea profiturilor și a pierderilor din diferite generații de contracte, asigurând o reprezentare mai exactă a performanței financiare a unui asigurător.

Diagrama 1. Identificarea unităților de acoperire în procesul de clasificare și grupare a contractelor

Componentele contractului de asigurare: prime, despăgubiri și cheltuieli

Contractele de asigurare generează intrări de numerar (prime) și ieșiri (despăgubiri și cheltuieli) pentru asigurători. IFRS 17 impune asigurătorilor să estimeze aceste fluxuri de numerar la evaluarea obligațiilor asociate cu contractele de asigurare.

Prime de asigurare: Primele sunt sumele plătite de deținătorii de polițe de asigurare către asigurător în schimbul transferului riscului de asigurare. Primele pot fi plătite sub diferite forme, cum ar fi primele unice, primele regulate sau primele flexibile, în funcție de termenii și condițiile contractului de asigurare. Asigurătorii trebuie să estimeze viitoarele intrări de trezorerie din prime, atunci când calculează valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare.

Despăgubiri de asigurare: Cererile de despăgubire reprezintă obligația asigurătorului de a despăgubi deținătorii de polițe pentru evenimentele asigurate. Asigurătorii trebuie să estimeze viitoarele ieșiri de trezorerie din despăgubiri, luând în considerare probabilitatea de apariție a evenimentelor asigurate și sumele de plătit pentru fiecare eveniment. Aceste estimări trebuie să se bazeze pe informații și ipoteze actuale și trebuie actualizate la fiecare dată de raportare.

Cheltuieli de gestiune: Cheltuielile sunt costurile suportate de asigurător pentru administrarea, deservirea și îndeplinirea obligațiilor din contractul de asigurare. Acestea pot include costurile de achiziție, costurile de întreținere a poliței și costurile de gestionare (soluționare) a cererilor de despăgubire. Asigurătorii trebuie să estimeze viitoarele ieșiri de trezorerie aferente cheltuielilor atunci, când evaluează obligațiile aferente contractelor de asigurare, luând în considerare creșterile de costuri și eficiențele financiare preconizate.

Este esențial să se estimeze cu exactitate aceste componente ale contractului de asigurare, deoarece acestea au un impact direct asupra recunoașterii și evaluării datoriilor aferente contractului de asigurare și asupra performanței financiare a asigurătorului.

Distincția între componentele unui contract de asigurare

IFRS 17 impune asigurătorilor să separe componentele de asigurare de componentele de investiție și de servicii în cadrul unui contract, asigurându-se că fiecare componentă este contabilizată în conformitate cu standardul corespunzător. Această separare sporește transparența și comparabilitatea raportării financiare, permițând utilizatorilor să înțeleagă mai bine poziția financiară și performanța asigurătorului.

Componentele de asigurare: Acestea reprezintă transferul unui risc de asigurare semnificativ de la titularul poliței de asigurare la asigurător. Componentele de asigurare sunt contabilizate în conformitate cu IFRS 17, urmând modelele de evaluare și cerințele de recunoaștere specificate de acest standard.

Componente de investiții: Acestea reprezintă părțile unui contract care oferă deținătorului poliței de asigurare un randament financiar bazat pe performanța unui fond comun specificat de active (a specified pool of assets), fără a transfera un risc semnificativ de asigurare. Componentele de investiții sunt contabilizate în conformitate cu IFRS 9 Instrumente financiare, care reglementează recunoașterea, evaluarea și prezentarea instrumentelor financiare.

Componentele de servicii: Acestea sunt părțile unui contract care furnizează bunuri sau servicii ce nu țin de asigurarea titularului poliței de asigurare, cum ar fi gestionarea activelor, administrarea sau serviciile de consultanță. Componentele de servicii sunt contabilizate în conformitate cu IFRS 15 Venituri din contracte cu clienții, care stabilește principiile de recunoaștere a veniturilor din contractele cu clienții.

Separarea componentelor de asigurare, de investiții și de servicii asigură faptul, că situațiile financiare ale societății de asigurări, oferă informații clare și precise cu privire la activitățile practicate și cu privire la performanța financiară ale asigurătorului.

Ajustarea riscului și nivelul de încredere

Ajustarea riscului (risk adjustment) este un concept cheie din IFRS 17 care reflectă compensația pe care o solicită un asigurător pentru suportarea riscului non-financiar asociat contractelor de asigurare. Ea reprezintă evaluarea de către asigurător a incertitudinii care rezultă din variabilitatea fluxurilor de trezorerie viitoare legate de contractele de asigurare.

IFRS 17 nu prescrie o metodologie specifică pentru determinarea ajustării la risc, dar impune utilizarea unor tehnici, care să ia în considerare toate informațiile relevante și care să fie în concordanță cu datele de piață observabile. Printre abordările comune pentru calcularea ajustării la risc se numără metoda costului capitalului, metoda percentilei și metoda de așteptare condiționată (CTE) (The method of conditioned tail expectation, cunoscută și sub denumirea Valoarea de coadă la risc - valoarea finală la risc (TVaR)).

Metoda așteptării condiționate a cozii (CTE) este un concept utilizat în probabilitatea aplicată și în managementul riscului. Aceasta presupune calcularea valorii așteptate a cozii unei distribuții, având în vedere că variabila aleatoare a depășit un anumit prag. În termeni mai simpli, CTE poate fi considerată ca o versiune mai sofisticată a măsurii valorii la risc (VaR).

Unul dintre avantajele utilizării CTE față de VaR este că ia în considerare gravitatea rezultatelor din coada distribuției, mai degrabă decât doar scenariul cel mai pesimist. Acest lucru oferă o estimare mai precisă a riscului și ajută la identificarea pierderilor potențiale care altfel ar putea fi trecute cu vederea.

CTE este utilizat în mod obișnuit în industria asigurărilor și în sectorul bancar pentru a evalua pierderile potențiale și pentru a aloca rezerve de capital. În plus, poate fi utilizat în gestionarea investițiilor pentru a evalua randamentele preconizate ale activelor riscante.

În general, metoda așteptării condiționate a cozii este un instrument important pentru întreprinderile și investitorii care doresc să ia decizii în cunoștință de cauză pe baza unei înțelegeri aprofundate a riscului.

Ajustarea la risc ar trebui să reflecte gradul de încredere al asigurătorului în estimările fluxurilor de numerar viitoare. Nivelul de încredere reprezintă probabilitatea ca fluxurile de numerar reale să nu depășească cea mai bună estimare a asigurătorului plus ajustarea la risc. Un nivel de încredere mai ridicat implică o ajustare a riscului mai mare, reflectând incertitudinea crescută a asigurătorului cu privire la fluxurile de numerar viitoare.

În concluzie, înțelegerea conceptelor și definițiilor cheie din IFRS 17 este vitală pentru ca contabilii să implementeze eficient standardul și să asigure conformitatea. Clasificarea și gruparea contractelor, componentele contractelor de asigurare, distincția dintre componentele de asigurare și cele de investiții, precum și ajustarea riscului și nivelul de încredere sunt aspecte esențiale pe care contabilii trebuie să le înțeleagă pentru a recunoaște, evalua și prezenta cu acuratețe contractele de asigurare în situațiile financiare. Prin dobândirea unei înțelegeri profunde a acestor concepte, contabilii pot naviga mai bine prin complexitatea IFRS 17 și pot contribui la îmbunătățirea transparenței, a comparabilității și a procesului de luare a deciziilor în sectorul asigurărilor.

IFRS 17: Modele de evaluare

În scopul facilitării expunerilor noastre, prezentăm o diagramă care ilustrează principalele diferențe ale evaluării datoriilor asociate contractelor de asigurare conform IFRS 4 și IFRS 17.

Diagrama 2. Principalele diferențe ale evaluării datoriilor asociate contractelor de asigurare conform IFRS 4 și IFRS 17

IFRS 17 introduce trei modele de evaluare pentru contractele de asigurare: modelul general (abordarea pe bază de blocuri), abordarea de alocare a primelor (PAA) și abordarea cu taxe (comision) variabile (VFA). Aceste modele oferă un cadru coerent și bazat pe principii pentru recunoașterea, evaluarea și prezentarea contractelor de asigurare în situațiile financiare. Acest articol va explora în detaliu fiecare dintre aceste modele de evaluare, împreună cu selecția și aplicabilitatea lor.

Diagrama 3. Modele de evaluare în conformitate cu IFRS 17

Modelul general (BBA)

Modelul general, cunoscut și sub denumirea de abordarea pe bază de blocuri, este modelul de evaluare implicit pentru contractele de asigurare în conformitate cu IFRS 17. Acesta se aplică tuturor contractelor de asigurare, cu excepția cazului în care se aplică în mod specific PAA sau VFA. Modelul general evaluează contractele de asigurare pe baza a trei blocuri de construcție:

a) Valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare: Asigurătorii trebuie să estimeze intrările de numerar (prime) și ieșirile de numerar (cereri de despăgubire și cheltuieli) care vor rezulta din contractele de asigurare, luând în considerare toate informațiile și ipotezele disponibile la data raportării.

Aceste ipoteze trebuie să fie imparțiale, consecvente între ele și bazate atât pe date interne, cât și externe, după caz. Fluxurile de trezorerie ar trebui să includă toate plățile preconizate către deținătorii de polițe de asigurare, beneficiari și alte părți, cum ar fi cererile de despăgubire, beneficiile și cheltuielile, precum și primele pe care asigurătorul se așteaptă să le primească.

Procesul de estimare implică diverse tehnici actuariale și statistice, inclusiv modelarea stocastică, proiecțiile deterministe și analiza scenariilor. Alegerea tehnicii depinde de natura contractului de asigurare, de disponibilitatea datelor și de gradul de incertitudine a fluxurilor de numerar. Asigurătorul ar trebui să ia în considerare, de asemenea, impactul potențial al diverșilor factori de risc, cum ar fi mortalitatea, morbiditatea, riscul de caducitate și riscurile de cheltuieli, precum și orice opțiuni și garanții contractuale.

Aceste fluxuri de numerar trebuie actualizate la valoarea lor actuală, folosind o rată de actualizare care să reflecte caracteristicile fluxurilor de numerar și valoarea temporală a banilor. Rata de actualizare poate fi derivată din curba de randament a unui portofoliu de referință de instrumente cu venit fix, ajustată în funcție de orice diferențe de lichiditate, de riscul de credit sau de alți factori.

Rata de actualizare este un factor esențial în determinarea valorii actualizate a fluxurilor de numerar de realizare, reflectând valoarea în timp a banilor și caracteristicile contractului de asigurare. Rata de actualizare trebuie să fie în concordanță cu caracteristicile fluxurilor de numerar, cum ar fi durata, lichiditatea și incertitudinea acestora. Rata trebuie, de asemenea, actualizată la fiecare dată de raportare pentru a reflecta modificările condițiilor de piață și așteptările asigurătorului.

Pentru a selecta rata de actualizare, asigurătorii pot utiliza curba de randament a unui portofoliu de referință de instrumente cu venit fix, ajustată în funcție de orice diferențe de lichiditate, de riscul de credit sau de alți factori. Alternativ, asigurătorii pot utiliza alte metode, cum ar fi abordarea descendentă sau ascendentă, pentru a calcula rata de actualizare. Metoda aleasă ar trebui să fie în concordanță cu practicile de gestionare a riscurilor ale asigurătorului și cu condițiile de piață predominante.

IFRS 17 impune asigurătorilor să actualizeze estimările privind fluxurile de trezorerie de îndeplinire la fiecare dată de raportare, reflectând orice modificări ale așteptărilor asigurătorului cu privire la evenimentele și condițiile viitoare. Acest lucru asigură faptul că evaluarea datoriilor de asigurare rămâne actuală și consecventă cu cele mai recente informații disponibile.

Modificările în estimările fluxurilor de trezorerie de îndeplinire pot proveni din diverse surse, cum ar fi revizuiri ale ipotezelor privind riscurile de mortalitate, morbiditate, de pierdere de drepturi sau de cheltuieli, modificări ale ratei de actualizare sau apariția de noi informații. Aceste modificări pot avea un impact semnificativ asupra poziției financiare și a performanței asigurătorului, deoarece pot afecta recunoașterea veniturilor din asigurări, a cheltuielilor cu serviciile de asigurare și a marjei de servicii contractuale.

Atunci când apar modificări în estimările privind fluxurile de numerar de îndeplinire, asigurătorul ar trebui să recunoască efectele acestor modificări în contul de profit și pierdere sau ca ajustări ale marjei de servicii contractuale, în funcție de faptul dacă modificările se referă la servicii trecute, curente sau viitoare. Prin actualizarea estimărilor privind fluxurile de numerar aferente îndeplinirii obligațiilor și prin recunoașterea efectelor modificărilor în timp util și în mod consecvent, modelul general prevăzut de IFRS 17 oferă o imagine mai precisă și mai transparentă a obligațiilor asigurătorului, îmbunătățind comparabilitatea și înțelegerea poziției financiare și a performanței asigurătorului.

La proiectarea fluxurilor de trezorerie aferente îndeplinirii obligațiilor, asigurătorii trebuie să ia în considerare o serie de scenarii viitoare posibile pentru a surprinde incertitudinea inerentă contractelor de asigurare. Analiza scenariilor este o tehnică utilă pentru evaluarea rezultatelor potențiale ale diferiților factori de risc și a impactului acestora asupra fluxurilor de numerar ale asigurătorului.

Asigurătorii ar trebui să elaboreze proiecții ale fluxurilor de numerar în cadrul diferitelor scenarii, luând în considerare factori precum condițiile economice, comportamentul titularilor de polițe, schimbările de reglementare și propriile decizii strategice ale asigurătorului. Aceste proiecții ar trebui să se bazeze pe o combinație de date istorice, judecata experților și așteptările pieței. De asemenea, este posibil ca asigurătorii să fie nevoiți să ia în considerare corelațiile dintre diferiți factori de risc și impactul potențial al acestora asupra fluxurilor de numerar.

Diagrama 4. Structura valorii Marjei de Serviciu Contractuale

Utilizarea analizei scenariilor le permite asigurătorilor să înțeleagă mai bine variabilitatea potențială a fluxurilor lor de numerar viitoare și să evalueze sensibilitatea pasivelor lor de asigurare la modificări ale ipotezelor-cheie. Aceste informații pot fi valoroase în scopul gestionării riscurilor, deoarece le permit asigurătorilor să identifice domeniile potențiale de îngrijorare și să ia măsuri adecvate pentru a atenua riscurile.

Limita contractului este un alt aspect important al fluxurilor de numerar de îndeplinire, deoarece definește domeniul de aplicare al contractului de asigurare și amploarea obligațiilor asigurătorului. Conform IFRS 17, limita contractului este determinată pe baza drepturilor și obligațiilor de fond ale asigurătorului, care pot include dreptul de a primi prime sau obligația de a oferi acoperire.

Limita unui contract poate fi deschisă sau închisă, în funcție de faptul că asigurătorul are dreptul de a reevalua prețul contractului sau că titularul poliței are dreptul de a rezilia contractul. O limită contractuală deschisă permite posibilitatea de a primi prime și de a oferi acoperire în viitor, în timp ce o limită contractuală închisă limitează obligațiile asigurătorului la perioada de acoperire existentă.

Determinarea limitei contractului este crucială pentru evaluarea fluxurilor de trezorerie aferente îndeplinirii contractului, deoarece afectează estimarea primelor, despăgubirilor, beneficiilor și cheltuielilor viitoare. Ea influențează, de asemenea, recunoașterea veniturilor din asigurări, a cheltuielilor cu serviciile de asigurare și a marjei de servicii contractuale, asigurând că aceste elemente sunt aliniate cu drepturile și obligațiile de fond ale asigurătorului.

b) Ajustarea riscului pentru riscurile nefinanciare: Această componentă reprezintă compensația pe care o solicită un asigurător pentru suportarea riscului nefinanciar asociat contractelor de asigurare. Ajustarea la risc ar trebui să reflecte gradul de încredere al asigurătorului în estimările fluxurilor de trezorerie viitoare, luând în considerare toate informațiile relevante și în concordanță cu datele de piață observabile.

c) Marja de serviciu contractuală (CSM): CSM este o componentă a profitului nerealizat care reprezintă excedentul valorii actualizate a intrărilor viitoare de numerar față de valoarea actualizată a ieșirilor viitoare de numerar și față de ajustarea de risc. CSM este recunoscut inițial în momentul emiterii contractului și, ulterior, este trecut în profit sau pierdere pe parcursul perioadei de acoperire, reflectând serviciile de asigurare furnizate de asigurător. CSM este, de asemenea, ajustat pentru modificările estimărilor fluxurilor de numerar viitoare, ale ratelor de actualizare sau ale ajustării riscului, asigurându-se că evaluarea pasivelor de asigurare rămâne actuală și în concordanță cu așteptările asigurătorului. Cu toate acestea, modificările estimărilor care se referă la serviciile trecute sau curente sunt recunoscute imediat în contul de profit și pierdere, în timp ce modificările legate de serviciile viitoare sunt recunoscute ca ajustări ale CSM.

Diagrama 5. Modelul general de evaluare (GMM)

Modelul general (BBA) impune asigurătorilor să actualizeze estimările fluxurilor de trezorerie viitoare și ajustarea riscului la fiecare dată de raportare, iar modificările acestor estimări afectează CSM și profitul sau pierderea. Standardul impune, de asemenea, utilizarea ratei de actualizare blocate pentru recunoașterea cheltuielilor cu dobânzile în profit sau pierdere și utilizarea ratei de actualizare curente pentru reevaluarea pasivelor (datoriilor) aferente contractelor de asigurare.

Metoda alocării primelor (PAA)

Abordarea de alocare a primelor (PAA) este un model de evaluare simplificat care poate fi aplicat contractelor de asigurare cu o perioadă de acoperire de un an sau mai puțin, sau atunci când oferă o aproximare rezonabilă a modelului general. În conformitate cu PAA, pasivul contractului de asigurare cuprinde două componente:

a) Datoria pentru acoperirea rămasă: Această datorie reprezintă obligația asigurătorului de a oferi acoperire pentru evenimente asigurate viitoare. El este evaluat ca fiind primele primite, minus orice costuri de achiziție suportate, și este recunoscut ca venit pe parcursul perioadei de acoperire.

b) Datoria pentru daunele suportate (întâmplate): Acest pasiv reprezintă obligația asigurătorului de a despăgubi deținătorii de polițe de asigurare pentru evenimentele asigurate care s-au produs deja. El este evaluat pe baza valorii actualizate a despăgubirilor și a cheltuielilor preconizate, luând în considerare probabilitatea de producere a evenimentelor asigurate și sumele de plătit pentru fiecare eveniment.

PAA simplifică evaluarea contractelor de asigurare prin eliminarea necesității de a calcula un CSM (marjei de serviciu contractuale) și prin utilizarea unei singure rate de actualizare atât pentru recunoașterea cheltuielilor cu dobânzile, cât și pentru reevaluarea obligațiilor aferente contractelor de asigurare. Cu toate acestea, asigurătorii trebuie în continuare să actualizeze estimările fluxurilor de trezorerie viitoare la fiecare dată de raportare și să recunoască orice modificare a acestor estimări în profit sau pierdere.

Abordarea cu taxe variabile (VFA)

Abordarea cu taxe (comision) variabile (Variable Fee Approach - VFA) este special concepută pentru contractele de asigurare cu caracteristici de participare directă, în care deținătorul poliței participă la randamentele unui grup specificat de elemente de bază. VFA evaluează contractele de asigurare în mod similar cu modelul general, cu modificări la calculul CSM și la tratarea modificărilor în estimările fluxurilor de numerar viitoare.

a) Valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare: La fel ca în cazul modelului general, asigurătorii trebuie să estimeze intrările și ieșirile de numerar care vor rezulta din contractele de asigurare și să le actualizeze la valoarea lor actuală. Cu toate acestea, fluxurile de numerar trebuie să ia în considerare, de asemenea, participarea deținătorului de poliță la randamentele elementelor de bază.

b) Ajustarea riscului pentru riscurile nefinanciare: Ajustarea riscului în VFA se calculează în același mod ca în modelul general, reflectând gradul de încredere al asigurătorului în estimările fluxurilor de numerar viitoare.

c) Marja de servicii contractuale (CSM): Calculul CSM în VFA este modificat pentru a include comisionul variabil, care reprezintă partea asigurătorului din randamentele elementelor de bază. CSM este trecută în profit sau pierdere pe parcursul perioadei de acoperire, reflectând serviciile de asigurare și de investiții furnizate de asigurător.

VFA impune asigurătorilor să actualizeze estimările privind fluxurile de numerar viitoare, ajustarea riscului și comisionul variabil la fiecare dată de raportare, iar modificările acestor estimări afectează CSM și profitul sau pierderea. Spre deosebire de modelul general, VFA permite ca modificările estimărilor privind fluxurile de numerar viitoare legate de comisionul variabil să fie recunoscute în CSM, mai degrabă decât în profit sau pierdere. Acest tratament urmărește să reflecte împărțirea riscurilor și randamentelor între asigurător și deținătorul poliței de asigurare în evaluarea contractelor de asigurare.

Selecția și aplicabilitatea modelelor de evaluare pentru contractele de asigurare prevăzute de IFRS 17

Alegerea modelului de evaluare adecvat pentru contractele de asigurare este esențială, deoarece are un impact direct asupra recunoașterii, evaluării și prezentării pasivelor aferente contractelor de asigurare și asupra performanței financiare a asigurătorului. Selecția și aplicabilitatea modelelor de evaluare depind de natura contractelor de asigurare și de circumstanțele specifice ale asigurătorului:

• Modelul general este modelul de evaluare implicit și se aplică tuturor contractelor de asigurare, cu excepția cazului în care se aplică în mod specific PAA sau VFA.
• PAA poate fi aplicat contractelor de asigurare cu o perioadă de acoperire de un an sau mai puțin sau atunci când oferă o aproximare rezonabilă a modelului general. Asigurătorii ar trebui să evalueze dacă PAA reprezintă o aproximare rezonabilă pe baza unor factori precum perioada de acoperire, variabilitatea fluxurilor de numerar viitoare și importanța ajustării riscului.
• VFA se aplică numai contractelor de asigurare cu caracteristici de participare directă, în care deținătorul poliței de asigurare participă la randamentele unui fond comun specificat de elemente suport. Asigurătorii ar trebui să evalueze cu atenție termenii și condițiile contractuale pentru a determina dacă se aplică VFA.

Este posibil ca asigurătorii să fie nevoiți să utilizeze diferite modele de evaluare pentru diferite tipuri de contracte de asigurare sau chiar pentru diferite portofolii din cadrul aceluiași tip de contracte, în funcție de caracteristicile specifice ale acestora.

În concluzie, înțelegerea modelelor de evaluare din IFRS 17 - modelul general, abordarea de alocare a primelor și abordarea cu comision variabil - este crucială pentru ca contabilii să contabilizeze cu exactitate contractele de asigurare în conformitate cu noul standard. Prin selectarea modelului de evaluare adecvat pe baza naturii contractelor de asigurare și a circumstanțelor specifice ale asigurătorului, contabilii pot asigura conformitatea cu IFRS 17 și pot contribui la îmbunătățirea transparenței, comparabilității și procesului decizional în sectorul asigurărilor.

Tranziția la modelele de evaluare IFRS 17 poate fi dificilă pentru asigurători, deoarece necesită schimbări semnificative în politicile, procesele și sistemele contabile. Pentru a facilita o tranziție fără probleme, IFRS 17 prevede mai multe expediente practice și abordări de tranziție pe care asigurătorii le pot aplica, în funcție de circumstanțele lor specifice și de disponibilitatea datelor istorice.

Abordarea retroactivă completă: Această abordare impune asigurătorilor să aplice retrospectiv modelul de evaluare selectat tuturor contractelor de asigurare ca și cum IFRS 17 ar fi fost aplicat dintotdeauna. Asigurătorii trebuie să retrateze informațiile financiare comparative pentru toate perioadele anterioare, ajustând soldurile de deschidere ale activelor, datoriilor și capitalurilor proprii pentru a reflecta noul model de evaluare.

Abordarea retrospectivă modificată: În cazul în care abordarea retrospectivă completă nu este fezabilă din cauza indisponibilității datelor istorice sau a utilizării de estimări, asigurătorii pot aplica abordarea retrospectivă modificată. Această abordare permite asigurătorilor să utilizeze informații rezonabile și justificabile disponibile la data tranziției pentru a estima fluxurile de numerar istorice, ajustarea riscului și CSM pentru contractele de asigurare. Asigurătorii trebuie să retrateze informațiile financiare comparative doar pentru cea mai recentă perioadă anterioară, ajustând în mod corespunzător soldurile de deschidere ale activelor, pasivelor și capitalurilor proprii.

Abordarea valorii juste: În cazul în care atât abordarea retrospectivă completă, cât și cea modificată nu sunt fezabile, asigurătorii pot aplica abordarea bazată pe valoarea justă. Această abordare impune asigurătorilor să evalueze contractele de asigurare la valoarea lor justă la data tranziției, iar diferența dintre valoarea justă și valoarea contabilă anterioară să fie recunoscută ca o ajustare a capitalurilor proprii. Asigurătorii trebuie să retrateze informațiile financiare comparative doar pentru cea mai recentă perioadă anterioară, fără a efectua nicio ajustare a soldurilor de deschidere ale activelor și pasivelor.

Asigurătorii ar trebui să evalueze cu atenție disponibilitatea datelor istorice, fiabilitatea estimărilor și impactul potențial al fiecărei abordări de tranziție asupra situațiilor lor financiare înainte de a selecta cea mai potrivită abordare pentru circumstanțele lor specifice.

Odată ce tranziția la modelele de evaluare IFRS 17 este finalizată, asigurătorii trebuie să continue să aplice modelele selectate în mod consecvent și precis pentru a asigura conformitatea cu IFRS 17. Această aplicare continuă necesită o monitorizare permanentă a contractelor de asigurare, actualizări periodice ale estimărilor privind fluxurile de numerar viitoare și recunoașterea în timp util a modificărilor acestor estimări în CSM și în profit sau pierdere.

Contabilii trebuie, de asemenea, să se informeze cu privire la orice modificări sau interpretări emise de Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASB) în legătură cu modelele de evaluare, deoarece acestea pot afecta recunoașterea, evaluarea și prezentarea contractelor de asigurare în situațiile financiare.

În plus, contabilii ar trebui să colaboreze cu alte departamente din cadrul societății de asigurări, cum ar fi cel actuarial, de gestionare a riscurilor și cel financiar, pentru a se asigura că datele, ipotezele și metodologiile necesare utilizate în modelele de evaluare sunt coerente, fiabile și actualizate.

În concluzie, modelele de evaluare IFRS 17 - modelul general, metoda de alocare a primelor și metoda comisioanelor variabile - joacă un rol crucial în recunoașterea, evaluarea și prezentarea contractelor de asigurare în conformitate cu noul standard. Prin înțelegerea acestor modele, a selecției și aplicabilității lor, precum și a cerințelor de tranziție și de aplicare continuă, contabilii pot implementa cu succes IFRS 17 și pot contribui la îmbunătățirea raportării financiare și a procesului decizional în sectorul asigurărilor.