În sensul art. 2 din Legea insolvabilității nr. 149/2012, următoarele noțiuni semnifică: - procedură de insolvabilitate - procedură prin care debitorul intră, după o perioadă de observație, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului; - procedură de restructurare - una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se aplică debitorului și care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare și economice a debitorului și achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanțelor; - restructurare - proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaționale și juridice, orientate spre remedierea financiară și economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de schimbare a structurii activelor și de modificare a procesului operațional de producție, precum și de alte măsuri care nu contravin legislației în vigoare. Conform art. 175 alin. (2) din Legea insolvabilității (în continuare Lege), procedura de restructurare a debitorului prin continuarea activității sau prin lichidare în bază de plan va înceta în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat. Dacă procesul începe ca o procedură de restructurare, dar, ulterior, devine procedură a falimentului, ea va înceta în conformitate cu dispozițiile alin. (1). Totodată, potrivit art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Lege, prin încetarea procesului de insolvabilitate, instanța de insolvabilitate, administratorul/lichidatorul, persoanele care i-au asistat sunt degrevați de orice îndatorire sau responsabilitate cu privire la proces, la debitor și la patrimoniul lui, la creditori, la titulari de garanții, la acționari sau asociați. La data confirmării unui plan în cadrul procedurii de restructurare, debitorul este degrevat de diferența dintre valoarea pe care obligațiile le aveau înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan. În corespundere cu prevederile art. 183 alin.(1) și (3) din Lege, procedura de restructurare se aplică de către instanța de insolvabilitate în temeiul unei hotărâri a adunării creditorilor. Procedura de restructurare nu poate fi aplicată debitorilor care, în ultimii 5 ani precedenți hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate, au mai fost supuși unei proceduri de restructurare. Concomitent, art. 206 alin. (1) din Lege stipulează că, prin hotărâre de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanța de insolvabilitate dispune încetarea procedurii de restructurare și aplicarea planului față de debitor. După confirmarea planului procedurii de restructurare, potrivit art. 208 din aceiași lege, activitatea debitorului se restructurează în modul corespunzător. Creanțele și drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate sunt modificate conform prevederilor planului. De asemenea, art. 210 alin. (1) din Lege stabilește că, după ce hotărârea de confirmare a planului procedurii de restructurare devine definitivă și irevocabilă, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare în conformitate cu planul confirmat, sub supravegherea sau sub conducerea administratorului insolvabilității, până când instanța de insolvabilitate va dispune motivat fie încheierea procedurii de restructurare și luarea tuturor măsurilor pentru reinserția debitorului în activitatea economică, fie încetarea realizării planului și trecerea la faliment. Subsecvent, conform art. 18 lit. j) din Codul fiscal, venitul rezultat din neachitarea datoriei de către agentul economic, cu excepția cazurilor când formarea acestei datorii este o urmare a insolvabilității contribuabilului reprezintă sursă de venit impozabilă. Astfel, în cazul în care, în procesul de insolvabilitate s-a anulat o parte din datorii față de creditori conform hotărârii instanței de insolvabilitate, acestea nu vor fi incluse în venitul brut al contribuabilului, în corespundere cu art. 18 lit. j) din Codul fiscal, și respectiv nu urmează a fi supuse impozitării. [Temei: explicațiile Ministerului Finanțelor nr. 15/2-13/186 din 23.05.2023]

În conformitate cu prevederile lit. b) alin. (10) art. 102 din Codul fiscal, subiectul impozabil are dreptul la deducerea TVA achitată sau care urmează a fi achitată pe valorile materiale procurate dacă dispune de documentul, eliberat de autoritățile vamale, care confirmă achitarea TVA la mărfurile importate. În conformitate cu norma expusă, apare obligativitatea respectării cumulative a două condiții și anume faptul achitării TVA și faptul importului de marfă. Conform art. 5 din Codul Vamal: - declaraţie vamală reprezintă acţiune sau act prin care o persoană manifestă, sub forma şi în modalitatea prevăzută, voinţa de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal, menţionând, dacă este cazul, procedura specifică care urmează să fie aplicată (pct.16 al art.5 din CV); - vămuire reprezintă procedeu de plasare a mărfurilor într-un anumit regim vamal şi încheierea acestui regim, în condiţiile Codului Vamal (pct.73) al art.5 din CV). În cazul în care plasarea mărfurilor sub un regim vamal duce la apariţia unei datorii vamale, în conformitate cu articolul 187 alin. (1) din Codul vamal, acordarea liberului de vamă pentru mărfuri este condiţionată de plata cuantumului drepturilor de import sau de export corespunzător datoriei vamale sau de constituirea unei garanţii pentru acoperirea acestei datorii. Dat fiind faptul că, în calitate de document ce confirmă faptul importului de mărfuri servește Declarația vamala de import, se constată că subiectul impozabil are dreptul la deducerea a TVA din ziua cînd sînt respectate cumulativ următoarele condiții: - achitarea TVA aferent importului; - acordarea liberului de vamă.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea pentru punere în aplicare a titlului III al Codului fiscal nr. 1417/1997, livrarea de servicii persoanelor juridice şi fizice, subiecţi ai activităţii de întreprinzător, care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care au relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, de către persoanele juridice şi fizice, subiecţi ai activităţii de întreprinzător care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu au relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, se supune TVA conform art. 96 alin. (1) lit. a) și b), art. 103, 104 şi art. 109 alin. (2) din titlul III al Codului fiscal. Astfel, pentru serviciile prestate de către subiectul care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu are relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, beneficiarul urmează să calculeze TVA aferentă acestora în modul și termenele stabilite de art. 109 alin. (2) și art. 115 din Codul fiscal, și să depună declarația privind TVA, aprobată prin Ordinul IFPS nr. 1164 din 25.10.2012.

Conform lit. a) alin. (9) art.1171 din Codul fiscal, factura fiscală se eliberează în momentul efectuării prealabile a plăţii, către întreprinderile de alimentaţie publică pentru comercializarea produselor alimentare de fabricaţie proprie şi a mărfurilor către cumpărătorul (beneficiarul) care este subiect al activităţii de întreprinzător şi care plăteşte în prealabil deservirea la întreprinderea de alimentaţie publică pentru o anumită perioadă.

Conform pct. 25 din Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.93/2013, copiile documentelor ce confirmă dreptul la restituire, iar în cazurile specificate la punctului 32 subpunctul 9) – registrele de vînzări, cusute într-un dosar special, numerotate şi autentificate de contribuabil, se prezintă ca anexă la actul de control. După executare, documentele de restituire a sumelor TVA, cu copia deciziei de restituire, se arhivează la subdiviziunea Serviciului Fiscal de Stat care a efectuat controlul. Copia contractului în baza căruia s-au efectuat livrări scutite de TVA cu drept de deducere, anexat la materialele privind restituirea TVA, este confirmată prin semnătura conducătorului agentului economic, precum şi prin aplicarea semnăturii conducătorului lîngă inscripţia ,,copia corespunde originalului”. Prin urmare, lipsește obligația aplicării ștampilei întreprinderii pe acestea.

Conform punctului 5 din anexa nr. 2 la Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr. 1164/2012, în anexa nr. 1 (TVA FACT) la Declarația privind TVA se înregistrează toate facturile fiscale, inclusiv pentru refacturarea cheltuielilor compensate, primite în perioada fiscală pentru care se prezintă Declarația privind TVA cu excepția facturilor fiscale, la care, conform pct. 15 din Instrucțiunea privind completarea formularului tipizat de document primar cu regim special ,,Factura fiscală”, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 118 din 28 august 2017, în rîndul 7 ,,Redirijări” se indică mențiunea ,,Non livrare”. Astfel, facturile fiscale emise la procurarea mărfurilor/serviciilor de la agenții economici neînregistrați în calitate de plătitori ai TVA, se reflectă în anexa nr. 1 la Declarația privind TVA.

Conform art. 901 alin. (37) din Codul fiscal, băncile, asociațiile de economii şi împrumut, precum şi emitenții de valori mobiliare corporative rețin un impozit în mărime de 7% din dobânzile achitate în folosul persoanelor fizice rezidente. Potrivit art. 901 alin. (4) din Codul fiscal, reținerea finală a impozitului scutește beneficiarul cîștigurilor şi veniturilor specificate la alin. (3), (31), (33), (34), (35), (36), (37) şi (38) de la includerea lor în componența venitului brut, precum şi de la declararea acestora. Totodată, în conformitate cu pct. 101 din Regulamentul cu privire la reținerea impozitului pe venit din salariu și din alte plăți efectuate de către angajator în folosul angajatului, precum și din plățile achitate în folosul persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător pentru serviciile prestate și/sau efectuarea de lucrări, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 697/2014 (cu modificările și completările ulterioare), dreptul la scutirea personală în mărimea stabilită la art. 33 din Codul fiscal îl au persoanele fizice rezidente care au un venit anual impozabil mai mic de 360 000 de lei, cu excepția veniturilor prevăzute la art. 901 din Codul fiscal. Prin urmare, la determinarea venitului impozabil din dobânzile bancare, scutirea personală nu se aplică, indiferent de suma venitului sub formă de dobânzi obținută de persoana fizică pe parcursul unui an fiscal.