Prezentare generală a IFRS 17

Societățile de asigurări, în calitate de entități de interes public, întocmesc Situațiile financiare în baza Standardelor Internaționale de Raportare Financiară. Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul societății de asigurări au obligația să organizeze și să țină contabilitatea conform Legii nr. 287/2017 contabilității și raportării financiare (Legea nr. 287/2017), Legii nr. 92/2022 privind activitatea de asigurare sau de reasigurare (Legea nr. 92/2022), standardelor contabile, în baza altor acte normative din domeniul contabilității și actelor puse în aplicare de Autoritatea de supraveghere a activității de asigurări.

Particularitățile specifice în organizarea contabilității din sectorul de asigurări sunt influențate de operațiunile economice ale acestora și țin de înregistrările contabile aferente operațiunilor din asigurarea directă, coasigurare şi din operațiunile de reasigurare; operațiunilor privind constituirea și utilizarea rezervelor tehnice de asigurare; particularitățile, componența și modul de prezentare a situațiilor financiare de către societatea de asigurări.

Baza normativă a raporturilor dintre  asigurător şi asigurat o constituie contractul de asigurare, care se întocmește în forma şi în modul stabilit de legislația civilă în vigoare.

În Raportul privind stabilitatea financiară mondială din octombrie 2017, Fondul Monetar Internațional (FMI) a solicitat îmbunătățiri ale cadrului de reglementare privind asigurările, cu scopul de a spori transparența raportării și de a consolida reziliența sectorului, iar Consiliul pentru Stabilitate Financiară (CSF) a salutat implementarea IFRS 17. La rândul său, Parlamentul European, în rezoluția cu privire la Standardele Internaționale de Raportare Financiară: IFRS 17 „Contracte de asigurare” din 3 octombrie 2018, de asemenea a susținut implementarea acestuia.

Totodată, CSF a constatat că unul dintre obiectivele IFRS 17 este de a genera informații relevante pentru acționari prin evaluarea pasivelor aferente contractelor de asigurare. CSF a remarcat faptul că acesta este un proces complex, capabil să accentueze perturbările financiare, întrucât IFRS 17 armonizează normele contabile pentru contractele de asigurare între diferitele constituente și este destinat să ofere o descriere mai realistă și să permită o mai bună comparabilitate a situațiilor financiare din sectorul de asigurări. CSF subliniază necesitatea de a înțelege pe deplin interacțiunea dintre IFRS 17, care utilizează o abordare bazată pe principii, și alte cerințe de reglementare pentru entitățile de asigurare din UE, în special Solvabilitate II.

În baza Acordului semnat cu IFRS Foundation la 15 iulie 2008, IFRS 17 se va aplica pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 1 ianuarie 2024, iar IFRS 4 se retrage la data intrării în vigoare a IFRS 17 conform Ordinului Ministrei Finanțelor nr. 21/2023.

Implementarea IFRS 17 „Contracte de asigurare” atrage un șir de acțiuni în sectorul de asigurări din țară, orientate spre armonizarea contabilității și raportării financiare la noile cerințe. IFRS 17 implică mai multe modificări pentru societățile de asigurări, inclusiv ajustarea actelor normative de către Autoritatea de supraveghere, dar și asigurarea calității informației prezentate în situațiile financiare,  racordarea sistemelor informaționale utilizate de societățile de asigurări, cât și resurse pentru implementare legate de îmbunătățirea performanței angajaților, atragerea asistenței tehnice etc. Odată cu implementarea IFRS 17, pentru asiguratori devine obligatoriu și IFRS 9, deoarece noile IFRS au incidență asupra activelor asigurătorului, obligațiilor și capitalului propriu.

IFRS 17 a fost elaborat de Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASB) pentru a înlocui IFRS 4, care a fost introdus ca standard interimar în 2004 și a oferit companiilor dispensa de a continua contabilizarea contractelor de asigurare aplicând reglementările contabile naționale, rezultând o multitudine de abordări diferite. Implementarea IFRS 17 va aduce beneficii societăților de asigurări naționale și utilizatorilor de informații, deoarece doar o contabilitate bazată pe IFRS facilitează o serie de avantaje atât din punctul de vedere al prezentării şi raportării informațiilor financiare, cât și din punctul de vedere al proceselor decizionale ale părților interesate.

IFRS 17 rezolvă problemele de comparabilitate create de IFRS 4, impunând contabilizarea tuturor contractelor de asigurare într-o manieră consecventă, atât în beneficiul investitorilor, cât și în beneficiul societăților de asigurări. Obligațiile asociate contractelor de asigurare vor fi contabilizate utilizând valorile curente, în loc de costul istoric. Informațiile vor fi actualizate cu regularitate, furnizând informații mai utile pentru utilizatorii situațiilor financiare.

Președintele IASB, Hans Hoogervorst, a declarat: „Sectorul asigurărilor joacă un rol esențial în economia globală și, prin urmare, este extrem de important să se furnizeze participanților de pe piață informații de înaltă calitate cu privire la performanța financiară a asigurătorilor. IFRS 17 înlocuiește multitudinea de abordări actuale cu o abordare unitară, care va oferi investitorilor și altor persoane interesate informații comparabile și actualizate”.

IFRS 17 va necesita o schimbare fundamentală a contabilității contractelor de asigurare, dar va asigura și o mai mare coerență și transparență, va spori gradul de dezvăluire a informațiilor financiare și va urmări să ofere o mai mare comparabilitate.

IFRS 17 stabilește principiile pentru recunoașterea, evaluarea, prezentarea și descrierea contractelor de asigurare care intră sub incidența standardului.

Obiectivul acestuia este de a asigura că societatea de asigurări furnizează informații relevante care reprezintă exact contractele de asigurare. În baza informațiilor publicate în situațiile financiare, utilizatorii trebuie să poată evalua efectul pe care contractele de asigurare îl au asupra poziției financiare, a performanței financiare și a fluxurilor de trezorerie ale societății de asigurări.

Un contract de asigurare reprezintă un acord între două sau mai multe părți, care creează drepturi și obligații exercitabile. Conform IFRS 17, contractul de asigurare este un contract conform căruia o parte (emitentul) acceptă un risc de asigurare semnificativ de la o altă parte (deținătorul poliței de asigurare) convenind să despăgubească deținătorul poliței de asigurare dacă un eveniment viitor incert specificat (evenimentul asigurat) are un efect nefavorabil asupra acestuia din urmă.

Societatea de asigurări aplică IFRS 17 pentru:

1. contractele de asigurare, inclusiv contractele de reasigurare, pe care le emite;
2. contractele de reasigurare pe care le deține; și
3. contractele de investiții cu caracteristici de participare discreționară pe care le emite, cu condiția ca societatea de asigurări emite și contracte de asigurare.

Referințele care se fac în IFRS 17 la contractele de asigurare se aplică și contractelor de reasigurare deținute, contractelor de investiții cu caracteristici de participare discreționară, contractelor de asigurare dobândite de entitate într-un transfer de contracte de asigurare sau într-o combinare de întreprinderi, cu excepția contractelor de reasigurare deținute.

Prevederile IFRS 17 nu pot fi aplicate pentru:

• garanțiile oferite de un producător, distribuitor sau comerciant en détail în legătură cu vânzarea bunurilor sau serviciilor sale către un client;
• activele și datoriile angajatorilor din planurile de beneficii pentru angajați și obligațiile privind pensiile raportate în planurile de beneficii determinate pentru pensionare;
• drepturile contractuale sau obligațiile contractuale care depind de folosirea viitoare sau de dreptul de folosire viitoare a unui element nefinanciar;
• garanțiile aferente valorii reziduale oferite de un producător, distribuitor sau comerciant en détail și garanțiile aferente valorii reziduale ale unui locatar, atunci când acestea sunt încorporate într-un contract de leasing;
• contractele de garanție financiară, cu excepția cazului în care emitentul a declarat anterior, în mod explicit, că aceste contracte sunt considerate contracte de asigurare și a folosit contabilitatea aplicabilă contractelor de asigurare;
• compensația contingentă de plătit sau de primit într-o combinare de întreprinderi;
• contractele de asigurare în care entitatea este deținătorul poliței de asigurare, cu excepția cazului în care acele contracte sunt contracte de reasigurare deținute;
• contractele de carduri de credit sau contracte similare care prevăd acorduri de creditare sau de plată care corespund definiției unui contract de asigurare dacă și numai dacă entitatea nu reflectă o evaluare a riscului de asigurare asociat unui client individual în stabilirea prețului contractului cu clientul respectiv (trebuie să aplice IFRS 17 componentei respective, dacă în contract este încorporată o componentă de acoperire a asigurărilor).

De asemenea, entitatea poate aplica IFRS 15 în loc de IFRS 17 pentru contractele ce corespund definiției unui contract de asigurare, dar au ca scop principal furnizarea de servicii contra unui onorariu fix doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

• entitatea nu reflectă o evaluare a riscului asociat unui client individual atunci când stabilește prețul contractului cu respectivul client;
• contractul compensează clientul prin furnizarea unor servicii, mai degrabă decât prin efectuarea unor plăți în numerar către clientul respectiv; și
• riscul de asigurare transferat prin intermediul contractului este generat în principal de utilizarea serviciilor de către client, mai degrabă decât de incertitudini în ceea ce privește costul acelor servicii.

Unele contracte corespund definiției unui contract de asigurare, dar limitează despăgubirea pentru evenimentele asigurate la suma impusă de altfel pentru decontarea obligației deținătorului poliței de asigurare creată prin contract (de exemplu, împrumuturi cu clauze de renunțare în caz de deces). Societatea de asigurări trebuie să facă alegerea cu privire la aplicarea IFRS 17 sau IFRS 9 pentru fiecare portofoliu de contracte de asigurare, iar alegerea pentru fiecare portofoliu este irevocabilă.

Contractul de asigurare, conform IFRS 17 tratează următoarele aspecte:

1. Un eveniment viitor incert. Incertitudinea (sau riscul) constituie esența unui contract de asigurare. Prin urmare, cel puțin unul dintre următoarele elemente este incert la inițierea unui contract de asigurare:
   1. probabilitatea ca un eveniment asigurat să aibă loc;
   2. momentul în care va avea loc evenimentul asigurat; sau
   3. cât va trebui să plătească entitatea dacă are loc evenimentul asigurat.

Evenimentul asigurat este reprezentat de constatarea unei pierderi în cursul perioadei contractului, chiar dacă pierderea respectivă rezultă ca urmare a unui eveniment care s-a petrecut înaintea inițierii contractului; este un eveniment care are loc în cursul perioadei contractului, chiar dacă pierderea rezultată este descoperită după sfârșitul perioadei contractului; poate acoperi evenimente care s-au petrecut deja, dar al căror efect financiar este încă incert (evenimentul asigurat este reprezentat de determinarea costului final al acelor despăgubiri).

2. Plăți în natură. Contractele de asigurare pot permite ca plățile să fie făcute în natură. În astfel de cazuri, entitatea furnizează bunuri sau servicii deținătorului poliței de asigurare pentru a îndeplini obligația entității de a compensa deținătorul poliței de asigurare pentru evenimentele asigurate. De exemplu, entitatea folosește propriile spitale și propriul personal medical pentru a furniza serviciile medicale acoperite de contractul de asigurare (contractele date reprezintă contracte de asigurare, chiar dacă despăgubirile sunt decontate în natură). 

3. Diferența dintre riscul de asigurare și alte riscuri. Definiția contractului de asigurare presupune că o parte acceptă un risc de asigurare semnificativ de la o altă parte. IFRS 17 definește riscul de asigurare drept „un risc, altul decât riscul financiar, transferat de la deținătorul unui contract către emitent”. Un contract care expune emitentul la risc financiar fără risc de asigurare semnificativ nu este un contract de asigurare.

Unele contracte expun emitentul la risc financiar, pe lângă riscul de asigurare semnificativ. De exemplu, multe contracte de asigurare de viață garantează o rată minimă de rentabilitate pentru deținătorul poliței de asigurare, creând un risc financiar, și, în același timp, promit compensații în caz de deces, care pot depăși în mod semnificativ soldul contului deținătorului poliței de asigurare, creând un risc de asigurare sub forma riscului de mortalitate.

Astfel de contracte sunt contracte de asigurare. Totodată, conform anumitor contracte, un eveniment asigurat declanșează plata unei sume legate de un indice al prețurilor. Astfel de contracte sunt contracte de asigurare, cu condiția ca plata care depinde de evenimentul asigurat să poată fi semnificativă.

Pentru constatarea dacă riscul este asigurat, acesta trebuie să corespundă condiției că este acceptat de la deținătorul poliței de asigurare. Aceasta înseamnă că entitatea trebuie să accepte, de la deținătorul poliței de asigurare, un risc la care deținătorul poliței de asigurare era deja expus. Orice risc nou creat de contract pentru entitate sau pentru deținătorul poliței de asigurare nu este un risc de asigurare.

În cazul în care contractul prevede o plată dacă se petrece un eveniment viitor incert specificat, dar nu prevede ca precondiție pentru plată un efect nefavorabil asupra deținătorului poliței de asigurare, acest tip de contract nu este un contract de asigurare, chiar dacă deținătorul îl folosește pentru a atenua expunerea la riscul de bază. De exemplu, dacă deținătorul folosește un instrument derivat pentru a acoperi împotriva riscurilor o variabilă financiară sau nefinanciară de bază care este corelată cu fluxurile de trezorerie generate de un activ al entității, instrumentul derivat nu este un contract de asigurare, deoarece plata nu este condiționată de măsura în care reducerea fluxurilor de trezorerie generate de activ are un efect nefavorabil asupra deținătorului.

De asemenea, riscul ca deținătorul poliței de asigurare să anuleze contractul mai devreme sau mai târziu decât a preconizat emitentul la stabilirea prețului contractului, nu este un risc de asigurare, deoarece variabilitatea rezultată a plății către deținătorul poliței de asigurare nu depinde de un eveniment viitor incert, care are un efect nefavorabil asupra deținătorului poliței de asigurare.

Societatea de asigurări poate accepta un risc de asigurare semnificativ de la deținătorul poliței de asigurare, numai dacă entitatea este separată de deținătorul poliței de asigurare. În cazul unei entități mutuale, aceasta acceptă riscul de la fiecare deținător al unei polițe de asigurare și cumulează acel risc. Deși deținătorii polițelor de asigurare suportă colectiv riscul cumulat, deoarece dețin interesul rezidual în acea entitate, entitatea mutuală este o entitate separată care a acceptat riscul.

4. Riscul de asigurare semnificativ. Un contract poate fi tratat ca contract de asigurare, dacă transferă un risc de asigurare semnificativ. Riscul de asigurare este semnificativ, dacă și numai dacă un eveniment asigurat ar putea face ca emitentul să plătească sume suplimentare care ar fi semnificative în orice situație individuală, cu excepția situațiilor fără conținut comercial (adică cele care nu au un efect sesizabil asupra aspectelor economice ale tranzacției). În plus, un contract transferă un risc de asigurare semnificativ, numai dacă există o situație cu conținut comercial, în care este posibil să apară pentru emitent o pierdere pe o bază a valorii actualizate. Totuși, chiar dacă un contract de reasigurare nu expune emitentul la posibilitatea unei pierderi semnificative, se consideră că acel contract transferă un risc de asigurare semnificativ, dacă transferă reasigurătorului, în esență, tot riscul de asigurare aferent părților reasigurate ale contractelor de asigurare directe. Societatea de asigurări, trebuie să evalueze importanța riscului de asigurare de la contract la contract. În consecință, riscul de asigurare poate fi semnificativ chiar dacă există o probabilitate minimă de a înregistra pierderi semnificative pentru un portofoliu sau un grup de contracte.

5. Modificările nivelului riscului de asigurare. Pentru unele contracte, transferul de risc de asigurare către emitent are loc după o perioadă de timp. Un exemplu ar fi un contract care asigură o rentabilitate specificată a investiției și care include o opțiune că deținătorul poliței de asigurare poate să utilizeze câștigurile din investiția ajunsă la scadență pentru a cumpăra o anuitate viageră la aceleași rate pe care entitatea le percepe de la alți noi beneficiari de anuități la momentul exercitării acestei opțiuni de către deținătorul poliței de asigurare. Un astfel de contract transferă riscul de asigurare emitentului numai după exercitarea opțiunii, deoarece entitatea are în continuare libertatea de a stabili prețul anuității pe o bază care reflectă riscul de asigurare, care va fi transferat către entitate la momentul respectiv. În consecință, fluxurile de trezorerie care ar apărea la exercitarea opțiunii nu intră sub incidența contractului și, înainte de exercitare, nu există fluxuri de trezorerie din asigurări care să se încadreze în limitele contractului. Totuși, dacă în contract se specifică ratele anuității (sau o altă bază de stabilire a acestora decât ratele de piață), contractul îi transferă un risc de asigurare emitentului, deoarece emitentul este expus la riscul ca ratele anuității să îi fie nefavorabile emitentului, atunci când deținătorul poliței de asigurare exercită opțiunea. În acest caz, fluxurile de trezorerie care ar apărea la exercitarea opțiunii se încadrează în limitele contractului.

Un contract care corespunde definiției unui contract de asigurare rămâne un contract de asigurare până când toate drepturile și obligațiile sunt stinse (adică sunt achitate, anulate sau expiră), cu excepția cazului în care contractul este derecunoscut, ca urmare a unei modificări a contractului.

6. Exemple de contracte de asigurare și elemente ce nu prezintă contracte de asigurare.

Conform prevederilor IFRS 17, contracte de asigurare, dacă transferul de risc de asigurare este semnificativ, sunt următoarele contracte:

• asigurarea împotriva furtului sau a deteriorărilor;
• asigurarea de răspundere pentru produse, de răspundere profesională, de răspundere civilă sau pentru cheltuieli judiciare;
• asigurarea de viață și planurile de servicii funerare plătite în avans (cu toate că decesul este sigur, nu este sigur când survine sau, pentru unele tipuri de asigurări de viață, nu este sigur dacă decesul va surveni în perioada acoperită de asigurare);
• anuitățile viagere și pensiile;
• asigurarea pentru dizabilități și costurile medicale;
• fidejusiunile, garanțiile de fidelitate, garanțiile de performanță și garanțiile de participare la licitație;
• garanțiile de produs (emise de o altă parte pentru bunurile vândute de un producător, distribuitor sau comerciant en détail). Garanțiile de produs emise direct de un producător, distribuitor sau comerciant en détail nu intră sub incidența IFRS 17;
• asigurarea titlului de proprietate;
• asigurarea de călătorie;
• obligaţiunile „catastrofă” care prevăd plăţi reduse ale principalului, ale dobânzii sau ale ambelor în cazul în care un eveniment specificat are efecte nefavorabile asupra emitentului obligaţiunii (cu excepţia cazului în care evenimentul specificat nu creează un risc de asigurare semnificativ; de exemplu, atunci când evenimentul este o modificare a unei rate a dobânzii sau a unui curs de schimb valutar) ;
• swapurile de asigurare și alte contracte care impun o plată care depinde de modificările variabilelor climatice, geologice sau ale altor variabile de ordin fizic specifice unei părți contractante.

Exemple de elemente care nu sunt contracte de asigurare:

• contractele de investiții care au forma legală a unui contract de asigurare, dar nu transferă un risc de asigurare semnificativ asupra emitentului;
• contractele care au forma legală a unui contract de asigurare, dar care returnează toate riscurile de asigurare semnificative deținătorului poliței de asigurare;
• autoasigurarea;
• contractele (cum ar fi contractele pentru jocuri de noroc) care impun o plată dacă are loc un eveniment viitor incert specificat, dar nu impun, ca o precondiție contractuală pentru plată, ca evenimentul să aibă efecte nefavorabile asupra deținătorului poliței de asigurare (nu exclude din definiția unui contract de asigurare, contractele care specifică o plată predeterminată pentru a cuantifica pierderea generată de un eveniment specificat, cum ar fi un deces sau un accident);
• instrumentele derivate care expun o parte la risc financiar, dar nu și la risc de asigurare;
• garanțiile aferente creditului care impun plăți chiar dacă deținătorul nu a suportat o pierdere generată de incapacitatea debitorului de a face plățile la termen;
• contractele care prevăd o plată care depinde de o variabilă climatică, geologică sau orice altă variabilă de ordin fizic care nu este specifică unei părți contractante;
• contractele care prevăd plăți reduse ale principalului, ale dobânzii sau ale ambelor, care depind de o variabilă climatică, geologică sau orice altă variabilă de ordin fizic, al cărei efect nu este specific unei părți contractante.

Pentru aceste contracte, entitatea nu poate să aplice IFRS 17.

Principalele obiective și beneficii ale implementării IFRS 17

Obiectivele principale ale IFRS 17 sunt de a oferi un cadru unificat, transparent și relevant pentru contabilizarea contractelor de asigurare și de a spori comparabilitatea în întreaga industrie a asigurărilor. Punerea în aplicare a IFRS 17 oferă beneficii semnificative pentru utilizatorii de informații financiare, care aliniază informațiile prezentate părților interesate cerințelor și caracteristicilor calitative fundamentale (relevanța și credibilitatea), dar și caracteristicilor secundare, respectiv comparabilitatea și inteligibilitatea.

Dintre principalele beneficii aduse de implementarea IFRS 17 menționăm următoarele:

Transparența informației financiare. IFRS 17 permite o reprezentare mai clară a poziției financiare, a performanței și a expunerii la risc a asigurătorului. Acesta impune separarea componentelor de asigurare și non-asigurare și prezentarea de informații relevante pentru a ajuta utilizatorii situațiilor financiare și alte părți interesate să evalueze cu exactitate stabilitatea financiară a societății de asigurări.

Comparabilitatea informației prezentate în situațiile financiare. Prin standardizarea practicilor contabile pentru contractele de asigurare, IFRS 17 permite realizarea unor comparații a performanței financiare între societățile de asigurare. Concomitent ajută investitorii, autoritățile de reglementare și alte părți interesate să ia decizii manageriale eficiente.

Informații de mai bună calitate. IFRS 17 impune recunoașterea și evaluarea contractelor de asigurare, folosind estimări curente ale fluxurilor de trezorerie, ajustări de risc și valoarea temporală a banilor. Această abordare are ca rezultat informații financiare mai oportune și mai fiabile, oferind o bază mai bună pentru luarea deciziilor de către părțile interesate.

Diferențe dintre IFRS 4 și IFRS 17

Deși IFRS 4 a reprezentat un pas înainte către o abordare mai unificată și mai coerentă a contabilității contractelor de asigurare, acesta s-a confruntat cu mai multe critici, care au condus, în cele din urmă, la elaborarea IFRS 17. Printre principalele critici aduse IFRS 4 se numără lipsa de comparabilitate între jurisdicții, transparența insuficientă, precum și tratamentele contabile complexe și incoerente.

a. Lipsa de comparabilitate între jurisdicții

Unul dintre obiectivele principale ale IFRS, este acela de a spori comparabilitatea și consecvența între diferitele jurisdicții. Cu toate acestea, IFRS 4 nu a reușit să atingă acest obiectiv. În calitate de soluție temporară, IFRS 4 a permis societăților de asigurări să continue să utilizeze principiile contabile general acceptate (GAAP) locale pentru evaluarea contractelor de asigurare, cu doar modificări limitate pentru a se conforma cerințelor IFRS 4. Acest lucru a dus la o gamă largă de practici contabile utilizate de societățile de asigurare din diferite jurisdicții, ceea ce a făcut dificilă pentru investitori și alte părți interesate compararea performanțelor financiare ale societăților de asigurare care își desfășoară activitatea în diferite țări.

b. Transparență insuficientă

O altă critică semnificativă la adresa IFRS 4 este incapacitatea sa de a oferi suficientă transparență în ceea ce privește poziția financiară și performanța societăților de asigurări. Întrucât IFRS 4 a permis utilizarea GAAP locale și a diferitelor politici contabile, ca rezultat au fost raportate de către societățile de asigurare unele informații financiare, care nu erau ușor de înțeles sau comparabile.

De exemplu, IFRS 4 nu a oferit un cadru clar pentru separarea rezultatelor de subscriere de cele de investiții, ceea ce a făcut dificilă evaluarea performanței de subscriere a unui asigurător. În plus, lipsa unor îndrumări clare privind marjele de risc și testul de adecvare a pasivului a contribuit la o prezentare inadecvată a riscurilor asociate contractelor de asigurare, reducând și mai mult transparența pentru investitori și alte părți interesate.

c. Tratamente contabile complexe și incoerente

IFRS 4 a fost, de asemenea, criticat pentru practicile sale contabile complexe și inconsecvente. Standardul a permis utilizarea diferitelor modele și metodologii de evaluare, cum ar fi abordare de bloc (BBA) și abordarea de alocare a primelor (PAA). Flexibilitatea tratamentului contabil a dus la inconsecvențe în raportarea financiară între societățile de asigurare, chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții. În plus, îndrumările din IFRS 4 privind separarea contractelor de asigurare, acolo unde este cazul, au fost considerate neclare și interpretabile, ceea ce a dus la alte neconcordanțe în ceea ce privește tratamentul contractelor de asigurare cu componente financiare încorporate.

În cele din urmă, criticile la adresa IFRS 4, inclusiv lipsa de comparabilitate între jurisdicții, lipsa de transparență și practicile contabile complexe și inconsecvente, au semnalizat necesitatea implementării unui standard de contabilitate mai cuprinzător și mai robust pentru contractele de asigurare. Aceste preocupări au determinat dezvoltarea și eventuala implementare a IFRS 17, care urmărește să remedieze deficiențele standardului anterior și să ofere un cadru mai coerent, mai transparent și mai comparabil pentru contabilizarea contractelor de asigurare.

Principalele diferențe dintre IFRS 17 și IFRS 4 includ:

Modele de evaluare: IFRS 17 introduce modelele de evaluare - Modelul general (Building Blocks Approach), Abordarea bazată pe alocarea primei (PAA). IFRS 4 a permis asigurătorilor   să utilizeze în continuare practicile contabile existente la nivel național.

Marja de serviciu contractuală (CSM): IFRS 17 introduce CSM, care reprezintă profitul neîncasat al unui contract de asigurare. CSM este trecută în profit sau pierdere pe parcursul perioadei de acoperire. IFRS 4 nu prevedea un concept echivalent.

Ajustarea riscului și actualizarea: IFRS 17 impune utilizarea ajustării la risc pentru a înregistra compensația pentru suportarea riscurilor non-financiare și utilizarea ratelor de actualizare pentru a ține cont de valoarea temporală a fluxurilor de trezorerie. IFRS 4 nu prevedea în mod explicit aceste ajustări, ceea ce a dus la practici inconsecvente între asigurători.

Separarea componentelor: IFRS 17 impune separarea componentelor de asigurare de componentele de investiții și de servicii în cadrul unui contract, în timp ce IFRS 4 nu prevedea separarea acestora.

Prezentare și dezvăluiri: IFRS 17 impune prezentarea unor informații mai ample și introduce noi cerințe   în acest sens pentru situațiile financiare, fapt ce asigură utilizatorilor o siguranță în relevanța acesteia, dar și în poziția financiară și performanța asigurătorului conform situației reale la data raportării. IFRS 4 nu prevedea cerințele date de prezentare și detaliere a informației financiare prezentate părților interesate de către societățile de asigurări.

În concluzie, constatăm că IFRS 17 reprezintă o schimbare semnificativă a practicilor contabile privind contractele de asigurare, aducând în industrie transparența, consecvența și comparabilitatea atât de necesară investitorilor și altor părți interesate.

Necesitatea implementării comune a IFRS 17 și IFRS 9

Obligațiile de asigurare (IFRS 17) sunt strâns legate de instrumentele financiare (IFRS 9) în cadrul asigurătorilor. Atunci când un client cumpără o asigurare, se creează un pasiv de asigurare (datoria pentru acoperirea rămasă) și, odată cu primele plătite, se cumpără și instrumente financiare. Asigurătorii doresc să reducă volatilitatea veniturilor proprii și există anumite opțiuni în cadrul IFRS 9 și IFRS 17 pe care le pot realiza și care pot avea un impact asupra volatilității. În conformitate cu IFRS 17, asigurătorii pot decide dacă rezultatele modificării asumării riscului financiar trec prin Alte Elemente ale Rezultatului Global (OCI) sau prin contul de profit și pierdere.

În conformitate cu IFRS 9, asigurătorii pot decide dacă modificările capitalurilor proprii vor trece prin contul de profit și pierdere sau prin OCI. Ambele standarde vor avea un impact asupra volatilității veniturilor și, prin urmare, alegerile privind gestionarea bilanțului sunt legate între ele. În consecință, IASB a decis că este mai bine ca asigurătorilor să li se acorde opțiunea de a implementa ambele standarde împreună.

Impactul asupra asigurătorilor este unul solid. Există o schimbare majoră în ceea ce privește prezentarea informațiilor. Nouăzeci la sută din active și pasive sunt afectate de combinația dintre IFRS 9 și IFRS 17. De asemenea, sunt introduse noi concepte și termeni. Standardele vor avea, de asemenea, un impact asupra cifrelor prezentate în sine. În conformitate cu IFRS 17, pasivul de asigurare trebuie să se bazeze pe ipoteze actualizate, ceea ce nu este în prezent.

De asemenea, sunt necesare mai multe date cu o granularitate mai mică și cu mai multe date istorice, ceea ce reprezintă o provocare pentru calitatea datelor interne și pentru performanța IT. De asemenea, termenele de raportare sunt relativ scurte, ceea ce reprezintă o provocare atât pentru sisteme, cât și pentru cooperarea între diferitele departamente.

Înțelegerea și punerea în aplicare a IFRS 17 nu numai că va îmbunătăți calitatea raportării financiare, dar va spori și procesul decizional pentru investitori, autoritățile de reglementare și alte părți interesate din sectorul asigurărilor. Diferențele acestor tratări în IFRS 17, în raport cu standardele anterioare sunt semnificative și pentru a parcurge în mod eficient schimbările și a asigura conformitatea. În opinia autorilor, este extrem de importantă familiarizarea cu conceptele-cheie și definițiile prevăzute de IFRS 17, subiecte care vor fi analizate și comentate în articolele ulterioare.