În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (19) din Codul fiscal, se permite deducerea cheltuielilor suportate și determinate de angajator pentru transport conform modului stabilit de Regulamentul cu privire la determinarea obligațiilor fiscale aferente impozitului pe venit persoanelor juridice și persoanelor fizice care practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 693 din 11 iulie 2018. Astfel, conform pct. 34 din Regulamentul menționat, angajatorul este în drept să deducă cheltuielile suportate pentru transportul organizat al angajaților/zilierilor în limita maximă a plafonului mediu de 75 de lei (fără TVA) per angajat/zilier pentru fiecare zi efectiv lucrată. Acest plafon valoric se calculează ca raportul dintre cheltuielile lunare suportate de către angajator /beneficiarul de lucrări pentru transportul organizat al angajaţilor/zilierilor şi numărul de angajaţi/zilieri transportaţi în decurs de o lună înmulţit cu numărul de zile în care a avut loc transportarea efectivă a angajaţilor/zilierilor. Totodată, conform pct. 36 din Regulamentul dat, criteriul stabilit la pct. 34 se aplică pentru transportul organizat al angajaților de la/la locul de muncă. Acest criteriu nu se aplică pentru celelalte cazuri de transportare a angajaţilor/zilierilor în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător, în care regimul fiscal se determină conform modului general stabilit. [Modificările sunt operate în temeiul aprobării Hotărârii Guvernului nr. 311 din 24.05.2023, în vigoare 02.06.2023]

În conformitate cu pct. 40 din Secțiunea a 2-a а Regulamentului cu privire la determinarea obligațiilor fiscale aferente impozitului pe venitul persoanelor juridice și persoanelor fizice care practică activitate de întreprinzător (în continuare – Regulament), aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 693 din 11 iulie 2018, limita maximă permisă spre deducere a cheltuielilor pentru hrana organizată a angajaţilor/zilierilor nu va depăşi 70 de lei (fără TVA) per angajat pentru fiecare zi efectiv lucrată. În cazul depăşirii plafonului stabilit la pct.40 din Regulament, se vor considera drept recompense şi facilităţi acordate de angajator doar sumele ce depăşesc plafonul respectiv. Valoarea nominală deductibilă a unui tichet de masă pentru o zi lucrătoare este stabilită la art.4 alin.(1) din Legea nr.166 din 21 septembrie 2017 cu privire la tichetele de masă (pct.43 din Regulamentul menționat). În cazul depăşirii plafonului stabilit la art.4 alin.(1) din Legea menţionată, se vor considera drept facilităţi impozabile acordate de angajator doar sumele ce depăşesc valoarea nominală stabilită. Ținem să menționăm că, angajatorul este în drept să suporte cheltuieli pentru hrana organizată a angajaţilor ori să acorde tichete de masă, fiind permisă doar o singură opţiune în raport cu un angajat (pct.38 din Regulamentul menționat). Prevederile menţionate, stabilite în titlul II al Codului fiscal, nu se aplică angajaților agenţilor economici rezidenţi ai parcurilor pentru tehnologia informaţiei care se supun regimului de impozitare stabilit la cap. 1 titlul X din Codul fiscal. [Modificările operate în temeiul aprobării Hotărârii Guvernului nr.311 din 24.05.2023, în vigoare 02.06.2023]

În conformitate cu prevederile art. 19 lit. a) din Codul fiscal, facilități impozabile acordate de angajator includ plăţile acordate salariatului de către angajator pentru recuperarea cheltuielilor personale, precum şi plăţile în favoarea lucrătorului, efectuate altor persoane, cu excepţia plăţilor în bugetul asigurărilor sociale de stat şi a primelor de asigurare obligatorie de stat, a plăţilor menţionate la art.24 alin.(20), precum şi a plăţilor aferente cheltuielilor suportate şi determinate de angajator pentru transportul, hrana şi studiile profesionale ale angajatului, conform modului stabilit de Guvern. De asemenea, reieșind din prevederile lit. a) al articolului menționat, mărimea depășirii plafonului stabilit a cheltuielilor suportate de angajator pentru hrana angajatului reprezintă facilitate acordată de patron, care conform art. 14 lit. b) din Codul fiscal, constituie obiect al impunerii cu impozitul pe venit pentru angajat. Regimul deducerii cheltuielilor aferente asigurării cu hrană a angajaților sunt stabilite în Secțiunea a 2-a din capitolul V al Regulamentului cu privire la determinarea obligațiilor fiscale aferente impozitului pe venitul persoanelor juridice și persoanelor fizice care practică activitate de întreprinzător (în continuare – Regulament), aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 693 din 11 iulie 2018. Astfel, potrivit pct. 39 din Regulament, angajatorul ai cărui angajaţi au salariul mediu lunar brut egal sau mai mare de ¾ din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat pentru fiecare an este în drept să deducă cheltuielile pentru hrana organizată a angajaţilor. În sensul prezentului punct, salariul mediu lunar brut se calculează pornind de la fondul lunar de salarizare al angajatorului raportat la numărul mediu scriptic de angajaţi în luna respectivă. În cazul în care criteriul stabilit la pct. 39 din Regulament se respectă, limita maximă permisă spre deducere nu va depăşi 70 de lei (fără TVA) per angajat pentru fiecare zi efectiv lucrată (pct. 40 din Regulament). Astfel, sumele cheltuielilor ce se încadrează în valoarea stabilită la pct. 40 din Regulament nu se vor considera drept recompense şi facilităţi acordate de angajator din perspectiva angajatului şi a angajatorului şi, respectiv, nu vor implica careva obligaţii fiscale, de reţinere sau calculare adiţională a impozitului pe venit pentru angajaţi. În cazul depăşirii plafonului stabilit la pct.40 din Regulament a sumei suportate de angajator pentru hrana angajatului, se vor considera drept recompense şi facilităţi acordate de angajator doar sumele ce depăşesc plafonul respectiv. Prevederile menţionate, stabilite în titlul II al Codului fiscal nu se aplică angajaților agenţilor economici rezidenţi ai parcurilor pentru tehnologia informaţiei care se supun regimului de impozitare stabilit la cap. 1 titlul X din Codul fiscal (conform art.141 alin.(1) din Codul fiscal). [Modificările operate în temeiul aprobării Hotărârii Guvernului nr.311 din 24.05.2023, în vigoare 02.06.2023]

În sensul art. 2 din Legea insolvabilității nr. 149/2012, următoarele noțiuni semnifică: - procedură de insolvabilitate - procedură prin care debitorul intră, după o perioadă de observație, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului; - procedură de restructurare - una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se aplică debitorului și care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare și economice a debitorului și achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanțelor; - restructurare - proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaționale și juridice, orientate spre remedierea financiară și economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de schimbare a structurii activelor și de modificare a procesului operațional de producție, precum și de alte măsuri care nu contravin legislației în vigoare. Conform art. 175 alin. (2) din Legea insolvabilității (în continuare Lege), procedura de restructurare a debitorului prin continuarea activității sau prin lichidare în bază de plan va înceta în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat. Dacă procesul începe ca o procedură de restructurare, dar, ulterior, devine procedură a falimentului, ea va înceta în conformitate cu dispozițiile alin. (1). Totodată, potrivit art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Lege, prin încetarea procesului de insolvabilitate, instanța de insolvabilitate, administratorul/lichidatorul, persoanele care i-au asistat sunt degrevați de orice îndatorire sau responsabilitate cu privire la proces, la debitor și la patrimoniul lui, la creditori, la titulari de garanții, la acționari sau asociați. La data confirmării unui plan în cadrul procedurii de restructurare, debitorul este degrevat de diferența dintre valoarea pe care obligațiile le aveau înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan. În corespundere cu prevederile art. 183 alin.(1) și (3) din Lege, procedura de restructurare se aplică de către instanța de insolvabilitate în temeiul unei hotărâri a adunării creditorilor. Procedura de restructurare nu poate fi aplicată debitorilor care, în ultimii 5 ani precedenți hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate, au mai fost supuși unei proceduri de restructurare. Concomitent, art. 206 alin. (1) din Lege stipulează că, prin hotărâre de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanța de insolvabilitate dispune încetarea procedurii de restructurare și aplicarea planului față de debitor. După confirmarea planului procedurii de restructurare, potrivit art. 208 din aceiași lege, activitatea debitorului se restructurează în modul corespunzător. Creanțele și drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate sunt modificate conform prevederilor planului. De asemenea, art. 210 alin. (1) din Lege stabilește că, după ce hotărârea de confirmare a planului procedurii de restructurare devine definitivă și irevocabilă, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare în conformitate cu planul confirmat, sub supravegherea sau sub conducerea administratorului insolvabilității, până când instanța de insolvabilitate va dispune motivat fie încheierea procedurii de restructurare și luarea tuturor măsurilor pentru reinserția debitorului în activitatea economică, fie încetarea realizării planului și trecerea la faliment. Subsecvent, conform art. 18 lit. j) din Codul fiscal, venitul rezultat din neachitarea datoriei de către agentul economic, cu excepția cazurilor când formarea acestei datorii este o urmare a insolvabilității contribuabilului reprezintă sursă de venit impozabilă. Astfel, în cazul în care, în procesul de insolvabilitate s-a anulat o parte din datorii față de creditori conform hotărârii instanței de insolvabilitate, acestea nu vor fi incluse în venitul brut al contribuabilului, în corespundere cu art. 18 lit. j) din Codul fiscal, și respectiv nu urmează a fi supuse impozitării. [Temei: explicațiile Ministerului Finanțelor nr. 15/2-13/186 din 23.05.2023]

În conformitate cu prevederile lit. b) alin. (10) art. 102 din Codul fiscal, subiectul impozabil are dreptul la deducerea TVA achitată sau care urmează a fi achitată pe valorile materiale procurate dacă dispune de documentul, eliberat de autoritățile vamale, care confirmă achitarea TVA la mărfurile importate. În conformitate cu norma expusă, apare obligativitatea respectării cumulative a două condiții și anume faptul achitării TVA și faptul importului de marfă. Conform art. 5 din Codul Vamal: - declaraţie vamală reprezintă acţiune sau act prin care o persoană manifestă, sub forma şi în modalitatea prevăzută, voinţa de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal, menţionând, dacă este cazul, procedura specifică care urmează să fie aplicată (pct.16 al art.5 din CV); - vămuire reprezintă procedeu de plasare a mărfurilor într-un anumit regim vamal şi încheierea acestui regim, în condiţiile Codului Vamal (pct.73) al art.5 din CV). În cazul în care plasarea mărfurilor sub un regim vamal duce la apariţia unei datorii vamale, în conformitate cu articolul 187 alin. (1) din Codul vamal, acordarea liberului de vamă pentru mărfuri este condiţionată de plata cuantumului drepturilor de import sau de export corespunzător datoriei vamale sau de constituirea unei garanţii pentru acoperirea acestei datorii. Dat fiind faptul că, în calitate de document ce confirmă faptul importului de mărfuri servește Declarația vamala de import, se constată că subiectul impozabil are dreptul la deducerea a TVA din ziua cînd sînt respectate cumulativ următoarele condiții: - achitarea TVA aferent importului; - acordarea liberului de vamă.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea pentru punere în aplicare a titlului III al Codului fiscal nr. 1417/1997, livrarea de servicii persoanelor juridice şi fizice, subiecţi ai activităţii de întreprinzător, care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care au relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, de către persoanele juridice şi fizice, subiecţi ai activităţii de întreprinzător care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu au relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, se supune TVA conform art. 96 alin. (1) lit. a) și b), art. 103, 104 şi art. 109 alin. (2) din titlul III al Codului fiscal. Astfel, pentru serviciile prestate de către subiectul care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu are relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, beneficiarul urmează să calculeze TVA aferentă acestora în modul și termenele stabilite de art. 109 alin. (2) și art. 115 din Codul fiscal, și să depună declarația privind TVA, aprobată prin Ordinul IFPS nr. 1164 din 25.10.2012.

Conform lit. a) alin. (9) art.1171 din Codul fiscal, factura fiscală se eliberează în momentul efectuării prealabile a plăţii, către întreprinderile de alimentaţie publică pentru comercializarea produselor alimentare de fabricaţie proprie şi a mărfurilor către cumpărătorul (beneficiarul) care este subiect al activităţii de întreprinzător şi care plăteşte în prealabil deservirea la întreprinderea de alimentaţie publică pentru o anumită perioadă.